Salutări din Țara lui Gaiță

Un articol excelent scris despre “Țara lui Gaiță” de către Cristian Teodorescu (căruia îi mulţumesc pe aceasta cale) apărut în numărul de săptămâna asta (9-15 iulie) în “Caţavencii”.

“Pînă va scrie cineva marele roman al tranziției noastre, trebuie să ne mulțumim cu cronici parțiale și cu istorii foiletonistice, la bucată, despre România în care ne e dat să viețuim. În timp ce istoricii își ascut pana, așteptînd să treacă timpul ca să intre și ei in acțiune, pentru a ne spune ce ni s-a întîmplat, cronicarii de zi cu zi își tocesc pixurile sau își bat tastaturile ca să ne țină la curent cu ceea ce ni se întîmplă. Nu ne mai înțelegem istoria imediată decît dacă o citim în editoriale sau o auzim povestită și despicată în patru la talk-show-uri. Asta dacă nu cumva am făcut dependență de un anumit editorialist sau de un post de televiziune. Cu ani în urmă, cronicarii la zi ai istoriei noastre în mers erau presarii, în timp ce moderatorii TV ai cotidianului erau o specie în curs de apariție.

În privința cetățenilor din public, știai cu cine ai de-a face după cum interlocutorul îți vorbea despre editorialiștii de la Adevărul sau despre cei de la România liberă. Mai complicat era dacă aduceai vorba despre Gaiță, cel care pe atunci era la TVR, dar nu știai de partea cui joacă. Unii susțineau că reportajele lui erau o dovadă că Gaiță susținea Puterea, alții, din contra, se mirau că un subversiv ca Viorel Gaiță făcea purici la TVR.

Gaiță, cu aerul lui buimac cu care îi întreba pe trecători ce părere au despre faptul că femeile nu mai au dreptul la menopauză sau cum li se pare că ne obligăm copiii să fie bipezi, sonda de fapt prostia la români, fără culoare politică.

Mai tîrziu, Gaiță a trecut la pamflet politic, schimbînd sticla cu hîrtia pentru a se ocupa de prostia și de aburelile politicienilor de toate culorile. Nu le dădea numele, dar îi reboteza suficient de transparent încît cititorul să se prindă despre cine era vorba. Pe cineva, de pildă, îl cheamă Baian Trăsescu, iar pe altcineva, Elena Urdea. Un purtător de cuvînt are numele de Valeriu Curcan. Un ministru e botezat Emil Dop și un candidat la președinție, Arin Cantonescu. Cea mai mare parte dintre aceste pamflete politice sînt scrise pe tipicul unor mici scenarii, cu cîteva indicații de decor și cu numele personajelor care sînt lăsate apoi să vorbească și mai ales să combată. Fiindcă politicianul nu discută ca oamenii de rînd. El și-n particular face declarații și, dacă are în față o farfurie cu ciorbă fierbinte, omul politic poartă o negociere cu potroacele aburinde. Spre deosebire de practicanții umorului căznit și ai satirei grobiene, Gaiță simte cît să-și șarjeze personajele, încît textele lui să nu pice în vulgaritate, asta însă fără să ignore vulgaritatea unora dintre protagoniști.

Ca tot omul trecut pe la TV, dar și în calitate de umil telespectator, Gaiță se repede în picaj asupra reality-show-urilor autohtone, pe care le desființează cu un umor exasperat de rating-ul pe care-l au mitocănia cu pretenții și confesiunile de șanț. Cînd se avîntă prin țară și în lumea largă, autorul acestor „pamflete minimiste, nici prea vesele, nici triste” se ocupă de asomarea porcului după norme europene, de hoții noștri de bancomate, care-și fac meseria în Canada, de pensionari, șantieriști, pițipoance, cocalari, papițoi și, nu în ultimul rînd, de metafizica groparului român. Gaiță își străbate țara cu o vervă inepuizabilă, trecînd dezinvolt de la schiță la povestirea satirică cu seninătatea pe care n-o au decît tipii care nu-și confundă secrețiile biliare cu umorul și care știu că agresivitatea prostiei nu poate fi neutralizată decît făcînd-o, cu inteligență, de rîs.”

Viorel Gaiță, Țara lui Gaiță, Ed. Grinta, 2014.

Articol catavencii0001

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>